cel mai prăjit dintre pământeni – poezie de ANDREI EDEN

aer proaspăt de munte îmi inundă cavitatea pleurală
într-un ambient cu tradiție istorică
cocoțat undeva pe la cota o mie trei sute între trecut și viitor
mi-am lipit ochelarii pe piramida nazală,
am aprins joint-ul cu lupa și am tras cu calm.
printre vapori de țuică și un sfert de xanax am vizitat castelul groazei
imaginându-mi că mi-am întâlnit toate fostele pe rând
etalate în scara măgarului cu eden was here tatuat pe buza de sus
horror nu?
*
mă bucur că am ieșit din cotidian
printr-un hocus-pocus eșuat am dispărut câteva zile din mirajul
orașului de sub Feleac
unde ocazional îmi frig creierii și încă o mai caut
cu privirea pe bulevardele lungi ce nu duc niciodată nicăieri
călcate în picioare de tocuri
îmbălsămate în parfum de astenie.
*
la primul etaj, în cartierul dintre lacuri miroase a primavera
acolo unde o altă ea, o șatenă cu craci lungi
și părul până la fund
s-a apucat de redecorat prin pieptul meu
aerisește de 3 ori pe zi să poată scoate mirosul ultimei ce-a locuit acolo
și cică știe ea un designer de interioare
ce-mi poate proiecta estetica sufletului
seara o sărut pe frunte iar dimineața îmi îndulcește cafeaua cu zâmbete
până la urechi
mișto nu?
*
cât despre mine nu prea pot să zic multe
tocmai m-am trezit dintr-un somn ce a durat o eternitate
aștept weekendurile ca pe zilele de salar
dansez în locuri cu mult întuneric pe muzică de grotă
candidez la premiul pentru cel mai prăjit dintre pământeni
dar cu toate astea
la cei douăzeci și cinci de ani lumină pe care îi am
încă tind să cred că sunt cel mai mișto tip pe care tu l-ai întâlnit.
*
nu?