prin cuvinte în loc de fumigene
calc fără regrete pe un câmp minat
cu propriile amintiri
no feeling pentru my dead body
așa pot trăi fiecare zi
ca pe ultima din seria abandonurilor fără verighetă
simt cum noaptea se prăbușește în mine
ca un soldat executat de cel mai mic semn al dimineții
aici singurătatea se termina
și începe iar de la mine.
*
ceva nedefinit mă face
să înaintez prin mine
dezgolindu-mă de cuvinte
mă privesc
nu mai sunt eu
anii adunați sub pleoape
atârnă ca un bec de șaizeci
până la urmă e singurul lucru
pe care-l mai am și
câteva amintiri în care
nici nu mai cred
asta pentru că mereu văd aceleași drumuri
cu miros de flori albe și un apartament
cu numărul blurat
pe geamul deschis aceleași desene și o urmă de ruj
știu c-am păcătuit
în fiecare zi mai trăgeam un blestem după mine
și-mi descompuneam ura în jurăminți
ba uneori mă răsteam la dumnezeu
chiar și atunci când ea
îsi alunga frica iubindu-mă
sunt bestial și arogant nu țin cont de nimic
uit și ultimul detaliu dar am senzația că viața începe din mine
în dimineața asta o să las lumea
să se cațere pe mine ca iedera pe ziduri
să coboare în adânc să picteze scene cu sfinți
sau ceva obscen
nu-mi pasă
*
trupul meu e un adăpost pentru săraci
unde se manâncă și se bea puțin
uneori e mult întuneric și se întâmplă
în diminețile în care intuiesc
existența unor sentimente intermediare
de la o vreme
aerisesc de trei ori pe zi
dimineața când cerul se dilată peste umerii mei
acoperindu-mi teama
la amiază când soarele se holbează la mine
ca la o piersică coaptă
și mai înspre seara când mă privesc pe dinăuntru ca să văd
ce-a mai rămas pentru ziua de mâine
