Am încetat de mult să mai privesc cu ochii, percep cu mintea. Renunţ la tot: miros, auz, simţ, văz, gust. Deschid fruntea, închid palmele şi mă întorc în mine. Nu e nimic aici, sunt doar eu, mă sperie „nimicul” liniştindu-mă că-s eu, doar eu, acolo nu te mai poţi minţi. Nu se poate demonstra ştiinţific golul şi „nimicul” din om. Alergăm într-un vortex fără sfârșit şi ne oprim toţi când ne vine sfârșitul .”Cei din urmă vor fi cei dintâi”, urlă plângând Dumnezeu, iar noi cu râsete păgâne i-am înfipt lancea-n coastă, neînțelegând de ce ne izvorăsc şiroaie de lacrimi. Suntem aici să salvăm Edenul.
Prima dimensiune îşi permite să blasfemizeze tot. Suntem copiii universului, dar orfani. Orfani de Tată şi de mamă, orfani de suflet, orfani de empatie şi iubire, nici măcar regn animal nu ne putem numi, unica rasă ce-şi distruge propriul mediu. Cancerul pălește în fața omenirii şi pierde dizgraţios la capitolul „boală”. Suntem aruncaţi în fundul galaxiei şi lăsaţi desculți şi dezbrăcaţi, doar cu nişte piei pe noi, ca de şarpe, ne mâncăm între noi ca societatea lui Mamon. Pun totul pe pauză şi privesc … E tot ce mi-a mai rămas.
Denis Mesaroş
