Mi-a spus că ne vedem vineri la Epic Vara. O cred pe cuvânt acum, o cred pe buzele mele mai târziu. Noaptea e un arhitect al inimii care ne construieşte pe amândoi din caramizi de carne. Eu peste ea, ea peste mine, cerul – tavan şi infinitul drept acoperiş. “Caută-mă. Vânează-mă. Închide-mă în tine dacă poţi, sunt mai neagră decât multe alte nopţi. N-am să mă ascund, dar nici n-am să mă ofer. Prinde-mă. Aprinde-mă.” Îi păstrez cuvintele ca pe o speranţă. Ce va fi, va fi…
Smulg luna de la rădăcină şi o pun într-o vază. E timpul să plec de acasă. Ea mi-a spus să nu mai vorbim până ne întâlnim. Nu ştiu unde e, nu ştiu ce face. Dar ştiu că n-a plecat din gândul meu şi îmi face farmece. Aşteptarea ne leagă mai strâns decât un nod în stomac. Fără mesaje de dor, fără să-i spun somn uşor. Dragostea e mută şi totuşi îmi spune atât de multe lucruri despre mine însumi. Intru în Epic Vara ca într-o comă din care nu voi ieşi singur. Deja o văd. „Hai să te conduc în răsărit!”
