Au trecut 32 de ani de când timișorenii s-au ridicat pentru a striga ”Libertate!”. 32 de ani plini de frământări sociale, de evoluții lente și de o „democrație originală”, ani în care România a fost devalizată de clasa politică aflată la putere. Ani în care tranziția ne-a făcut mai săraci, mai slabi și mai obedienți. Ani în care visele spre mai bine ale păturii de jos, ale clasei muncitoare – cum era denumită pe vremea regimului socialist – s-au năruit, unul după altul. Ani în care din România s-a emigrat mai abitir ca din teatrele de război din Irak, Siria, Afganistan sau Bosnia. Ani în care Banatul s-a golit de svabi, care mai sunt prezenți azi alături de rude doar pe Facebook … sau în amintiri.
Acum 32 de ani încă mai auzeai pe străzile din periferie ”dobro jutro”, „jó napot” sau „auf wiedersehen”. Acum, sunt doar cuvinte pe care le mai cunoști, dacă ai copilărit prin Timișoara. Ca multe alte amintiri care vin, val-vârtej în aceste zile de mijloc de decembrie.
Acum 32 de ani, azi, a început totul. Era, la fel ca și acum, o iarnă puțin mai blândă, fără zapadă.A început visul României moderne. Prima dată au fost niste oameni adunați la umbra unor ferestre sparte în Maria, apoi au urmat, în ziua următoare, câteva tramvaie oprite. Apoi oameni adunați la o fereastră oarecare au început să strige ceva ce nici măcar prin șoaptă nu era permis să fie spus. Atunci am început aici, la Timișoara, să visăm cu ochii deschiși. Același vis, aceiași dorință. Spusă cu voce tare, apoi strigată până se usca gura.
Acum 32 de ani eram, aici în Timișoara, în stradă. Muncitori. Studenți. Ingineri. Profesori. Golani! La început în Maria, tăcuți. Muți, dar mulți, din ce în ce mai mulți. Apoi încet spre Centru, spre Complex, spre Operă. Unii aveam 13-14 ani. Alții, frați mai mari sau părinți, aveau 20, 25 sau 32. Peste cinci zile, pe 20 decembrie, vom fi din nou liberi. Dar cu 32 de ani mai bătrâni. O viață de om.
Foto: Constantin Duma, Agerpres