La ora 7:30 dimineața, într-un colț liniștit al unui cartier istoric, Iosefin, o lumină caldă scapără prin perdelele unui atelier discret. Simona Gorbe, o femeie cu mâinile îndemânatice și privirea senină, deschide ușa micii sale lumi cu miros de textile, ață și amintiri. De 30 de ani coase nu doar haine, ci și povești, emoții, fragmente de trecut.
„Am iubit meseria asta dinainte să știu exact ce presupune”, spune ea zâmbind, în timp ce degetele îi mângâie marginile unei rochii vintage adusă de o clientă. „Îmi amintesc și acum cum învățătoarea mea din clasa întâi mi-a zis că o să ajung croitoreasă, după ce am ajuns acasă cu tivul uniformei desfăcut. Și uite că a avut dreptate”, ne mai spune ea. Aletierul ei se găsește la ultimul etaj al Pieței Iosefin.
Ucenicia – lecții de răbdare și mâini muncite
Simona și-a început drumul în croitorie la o școală profesională, iar la doar 17 ani a intrat într-un atelier ca ucenică. Primele luni n-au fost deloc ușoare.
„Primul salariu m-a făcut să plâng. M-am întors acasă și i-am zis tatei că nu mai vreau să fiu croitoreasă, pentru că nu se merită. El mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată: «Nu te face nimeni director din prima zi. Trebuie să începi de jos». M-a ambiționat, m-a făcut să rămân și să cresc”, ne-a mai spus croitoreasa din Piața Iosefin.
Așa a învățat – de la femei mai în vârstă, adevărate meștere ale acului și ale răbdării. „M-au învățat tot ce știau. Cu blândețe, dar și cu fermitate. Îmi spuneau: «Tăcere, atenție, răbdare. Și unghiile scurte, ca să poți munci!»”, își mai amintește ea.
O viață cusută cu migală
De la tivitul unei batiste până la rochii de mireasă, parcursul Simonei Gorbe e marcat de muncă intensă și perfecționism. A lucrat în ateliere, în producție de serie mică, a schimbat mai multe locuri de muncă, dar n-a renunțat niciodată la ceea ce simțea că este vocația ei.
„Confecțiile de serie nu erau pentru mine. Nu pot fi robot. Mă termină rutina. Am nevoie de provocare, de emoție, de legătura cu clientul. O haină are suflet când e făcută cu mâna, nu cu banda rulantă”, spune Simona Gorbe.
Atelierul ei – un spațiu cu povești
În 2010, la încurajarea soțului ei, Simona și-a deschis propriul atelier. A pornit de la două mașini de cusut, câteva cutii de ață și o doză mare de emoție.
„Am fost sceptică. Credeam că nu va merge. Dar oamenii au început să vină. Unii au devenit clienți fideli. O fată care venea la mine când era în clasa a VII-a a revenit, ani mai târziu, pentru a-i modifica rochia de mireasă. Ce poate fi mai frumos?”, își amintește, cu emoție, Simona.
În atelierul ei de la etajul Pieței Iosefin ajung haine din toate colțurile trecutului – rochii de la bunici, sacouri moștenite, rochii de gală cu istorie. Fiecare cu povestea ei.
„E uimitor câte emoții poate aduce o bucată de stofă. Sunt cliente care vin cu lacrimi în ochi și îmi zic: «Aceasta a fost rochia mamei. O mai pot purta?». Și da, o transformăm, o adaptăm și îi dăm un nou început, o nouă viață”, ne mai mărturisește. Alți clienți aduc haine noi, de la marile case de modă.
Clienți grăbiți vs. clienți cu povești
Simona își cunoaște bine publicul. Atelierul e frecventat atât de tineri ocupați, cât și de seniori eleganți. Două lumi, două ritmuri.
„Tinerii sunt totul pe repede înainte. Vor rochia gata ‘ieri’, plătesc fără să clipească. Pe de altă parte, doamnele de 70-80 de ani vin cu hainele împachetate frumos în hârtie de mătase. Vorbim, povestim, probăm. Unele îmi spun cu drag: ‘Am venit la fata mea’. E o onoare să le cos hainele”, relatează.
Despre meserie și tineri: „Răbdarea nu se mai poartă”
Ceva o doare însă: lipsa tinerilor dornici să învețe meseria.
„Am căutat o fată să o învăț, dar n-am găsit. Nu au răbdare. Tinerii de azi se sperie când nu le iese din prima. Noi plângeam, dar continuam. Acum renunță prea repede. Din clasa mea de la școala profesională, sunt singura care mai practică meseria”, se confesează croitoreasa.
Pentru cei care își caută un drum, are un sfat simplu: „Nu toți putem fi directori sau IT-iști. Fiecare trebuie să-și descopere chemarea. Dacă îți place o meserie, mergi până la capăt. Eu nu m-aș fi priceput la prăjituri nici dacă mă obliga mama în fiecare zi. Dar croitoria? A fost scrisă pentru mine”.
La final de zi…
După ore întregi de cusut, modificat și vorbit cu clienții, Simona Gorbe închide atelierul târziu, uneori după ora 18. Obosită, dar fericită. Pentru că în fiecare zi, din mâinile ei se naște ceva frumos.
„Nu e doar o rochie sau un costum. E o bucurie. O emoție. O poveste care continuă. Și știu că mâine dimineață o voi lua de la capăt, cu aceeași dragoste”, mai spune croitoreasa din Piața Iosefin.
Felicitări draga ea Simona!