Azi, de Ziua Constantin Brâncuși, Muzeul Național al Banatului a adus la suprafață două povești foarte puțin cunoscute de publicul larg. Prima este legată de un obiect discret aflat în colecțiile muzeului din Timișoara, dar cu o poveste impresionantă. Este vorba de o frunză de stejar sculptată în lemn, dăruită de Constantin Brâncuși aviatoturului bănățean Traian Vuia. Obiectul a fost păstrat de familia inventatorului, iar în 1947, Cornelia Iovănescu Matiaș, nepoata lui Vuia, l-a primit în dar.
“Frunza, de o simplitate austeră, are conturul desenat în șapte lobi și este străbătută de nervuri delicate, asemănătoare unor linii ale vieții încrestate într-o palmă. Simbol al perenității, al rezistenței, al legăturii dintre artă și destin”, spun cei de la Muzeul Banatului.
O istorisire redată de MnB îl are în prim plan pe un tânăr student timișorean la Sorbona. În 1925, într-un atelier din Impasse Ronsin, acesta îl întâlnea pe Constantin Brâncuși. Zsiga Varga, corespondent pentru ziarul Temesvári Hirlap, avea să noteze în paginile ziarului o frază care pare să închidă în ea întreaga soartă a geniului. „Acasă, continuă Brâncuși, abia dacă sunt cunoscut. Cine mă știe, râde în adâncul ființei lui!”.
“Astăzi, nimeni nu mai râde. Brâncuși a devenit „paradigma” culturii române. Și, chiar dacă destinul l-a legat mai strâns de Paris decât de România, rămâne acel artist universal care ne-a dăruit un limbaj sculptural fără vârstă”, mai susțin cei de la MnB.
